S-au împlinit 30 de ani de la înăbușirea în sânge a fenomenului Pieței Universității. Nu mi-am dorit să scriu „la cald” și nici nu îmi doresc să redau cronologia evenimentelor din acele zile.
Mi-ar face însă plăcere să vă invit să analizăm consecințele acelor zile asupra modului în care noi trăim acum. Mi-aș dori să privim împreună modul în care ne-am făcut complici la înăbușirea singurei tentative de naștere a unei Românii curate, bazate pe principii și credință.
De ce suntem complici? Pentru că noi, ca de obicei, preferăm să scoatem castanele fierbinți din cuptor cu mâna altcuiva. Ne place să beneficiem de dreptate, de libertate, de onestitate și transparență, dar ne dorim ca alții să își riște pielea sau viața pentru ca noi să ne bucurăm de ele.
La aceasta se adaugă frica și slăbiciunea. Aceste două caracteristici universale ale umanității au transformat de-a lungul istoriei oamenii în instrumente ale forțelor de represiune. Fie că vorbim despre regimul nazist, în care oamenii au descoperit brusc ura față de vecinii lor evrei sau față de cei cu orientări politice diferite, transformându-se în denunțători servili sau de URSS unde milioane de oameni s-au transformat în călăii semenilor lor, de teamă că ar putea ajunge la rândul lor victime ale malaxorului roșu sau că vorbim despre România comunistă în care o mare parte a populației era înregimentată sau apropiată serviciilor de opresiune, frica i-a transformat pe oameni în monștri.
Iar noi, în România, pentru o scurtă perioadă de timp, am avut o zonă liberă de acești monștri. Am avut o generație educată, urmând principiile de moralitate și credință, care s-a opus fățiș dezumanizării, hoției, caracatiței roșii, care tocmai se regrupa și care la ora actuală deține controlul asupra tuturor partidelor parlamentare din România.
Și i-am lăsat de izbeliște. I-am lăsat să fie bătuți, omorâți. Am auzit că au fost împușcați. Am văzut și revăzut imaginile în care tineri, femei, oameni în vârstă erau brutalizați public. Și am tăcut. Chiar mai mult decât atât. I-am încurajat pe agresori.
Nu noi îl votasem pe Iliescu în proporție de 85% la uns scrutin, care s-a bucurat de cea mai largă participare din toate alegerile postdecembriste? Cum să nu îi susținem pe minerii de „o ținută morală și civică excepțională” în acțiunea lor?
Concluzia este că în acel moment și în momentul anterior, în care nu am înțeles cât de importat era fiecare vot pentru Ion Rațiu, ne-am cedat țara. Am cedat-o unei clici înfometate, lipsite de orice urmă de moralitate, care ne conduce și în acest moment.
Generația bătută în Piața Universității și-a învățat lecția. Și și-a cunoscut conaționalii. Generația, care începea mitingurile cu rugăciuni, care avea icoanele și portretele marilor români la balconul universității, care a ales să stea în calea bastoanelor și topoarelor pentru libertate a aflat gustul trădării. Pentru că i-am trădat. Iar ei au înțeles că nu au pentru cine să își sacrifice viața.
Astăzi ne aflăm în fața unei noi generații educate de învingătorii acelui moment. Ne mirăm că biserica le este dușman? Ne mirăm că românismul le este inamic? Ne mirăm că statul subvenționează cu sume considerabile și cu precădere acțiuni care afectează moralitatea cetățenilor?
Din păcate, nici atunci și nici acum nu înțelegem miza acestei lupte. Așa cum ne-am uitat cu satisfacție sau dezinteres la felul în care tinerii erau omorâți în stradă, așa suntem și acum dezinteresați de puținele tentative de revigorare a spiritului sau valorilor naționale. Și, fără să ne dăm seama, folosim aceleași acuze, pe care regimul comunist le folosea împotriva tinerilor din Piața universității.
Sângele vărsat cere întotdeauna dreptate. Iar noi (încă) nu suntem capabili să oferim dreptate. Încă ne este teamă să vorbim. Încă ne este teamă să ne îndreptăm coloana vertebrală. Încă pactizăm cu opresorul în speranța unui oscior de la masa sa. Încă nu ne-am învățat lecția.