Oricum, El este doar un bătrân reacționar. Cunoaște doar două sexe și ține la regulile alea obosite, cum că moralitate, cum că familie, cum că dragoste, cum că tradiție… Pe lângă asta, ce a făcut El de fapt? A făcut ceva?
Ne-am obișnuit să ne mințim cu reguli științifice. Ne străduim să îl eliminăm din toate ecuațiile, doar pentru a-l proslăvi pe marele zeu, Știința. Știința ne este la îndemână, ea este flexibilă, accesibilă, nu a creat cărți cu reguli, nu ne explică cum să trăim.
Dimpotrivă, putem să o folosim, pentru a ne justifica orice mod de trai. Putem susține orice, inventând principii științifice. Putem spune că oricine este liber să își aleagă sexul, dar și că există femei captive în corpuri de bărbați și invers, fără a fi deranjați de faptul că cele două argumente se contrazic.
Putem declara liber că acele câteva celule din burta unei mame sunt doar un parazit, fiind liberi să îl ucidem. La ce am avea nevoie să îl recunoaștem ca suflet? A atins sau văzut cineva vreodată un suflet?
Și pentru că Dumnezeu e mort, Biblia este doar beletristică. Este umor. Putem să o întindem și rescriem, putem să o reinterpretăm și să râdem de ea. Putem să ne îmbrăcăm în costume de preot și de cardinal, sau episcop, după preferințe (căci în lipsa lui Dumnezeu, ce sunt ele altceva, decât niște multicolore culise de carnaval) și putem să ne dăm cu părerea despre Isus și ce ar fi făcut El. Despre ce ar fi slujit și cum I-ar fi învățat El pe oameni despre toleranță, despre acceptarea viciilor, despre îmbrățișarea decadenței. Căci El, parte din Dumnezeu, oricum este mort cu Acesta.
Și ce ne-a rămas? Ne-a rămas frica! Singuri într-un univers mare, lipsiți de Creator, lipsiți de regulile lui, trebuie să ne scriem propriile reguli. Am descoperit că suntem formați din atomi, dar atomii sunt formați în proporție de 99,9% din nimic. Materia, care ne formează este … nimic. Ce ne ține oare la un loc? Și ce ține universul? Mai bine ignorăm întrebarea! Vedem, atingem, gustăm, mirosim… Simțurile nu ne pot înșela, nu-i așa?
Abia acum începem să aflăm realități, ce sfidează logica. Poate cel mai simplu: lumina se comportă în același timp ca și undă, dar și ca particulă. Cum poate un element al fizicii să aibă două caracteristici atât de diferite, în același timp? Există oare și posibilitatea ca altceva din principiile fundamentale de funcționare ale universului să scape înțelegerii umane?Universul există, iar noi suntem stăpânii lui nevolnici. În lipsa unor reguli însă, suntem îngroziți de mortalitate. Pentru că moarte noastră, într-un univers fără Dumnezeu, înseamnă neființă. Înseamnă dispariție veșnică. Iar moartea nu poate fi negată.
Așa că alegem să negăm îmbătrânirea. Alegem să fim niște Peter Pani. Copii eterni, care refuză să crească. Alegem să nu ne maturizăm, crezând în infantilismul nostru moral, că astfel păcălim moartea.
Cine nu cunoaște acei bărbați (aparent vorbind), cu barbă, dar călătorind prin orașe pe trotinete, îmbrăcați în pantaloni scurți, cu tricouri multicolore și rucsăcele în spate. Imaginea este cea a unui elev de gimnaziu, nu a unui adult, care ar trebui să fie un model pentru copiii săi.
Despre doamne nu voi vorbi, pentru că rolul de mamă este unul dintre cele mai hulite din societatea modernă. Mama trebuie să fie serioasă, mama trebuie să își asume răspunderi. Și unde rămâne libertatea? De ce să nu mai copilărim? De ce să nu stăm cu burta în sus, să bem și să povestim câte vom face și câte vom drege? De ce să renunțăm la libertatea de a călători, de a descoperi lumea? Doar pentru un copil? Eu vreau să mă pot ridica oricând din pat, să zbor oriunde și să fac ce vreau!
Iar acesta este motivul pentru care am dorit să îl ucidem pe Dumnezeu: responsabilitatea! Sau mai bine zis, fuga de ea.
Peter Pan e ușor. Poate fi orice! (Dar nu este nimic) Are toate opțiunile deschis! (Dar nu o alege pe nici una) Este veșnic copil! (Dar la fel de muritor)Peter Pan poate zbura, Peter Pan cucerește. Hedonismul lui este captivant și, de ce să nu ni-l dorim? O copilărie veșnică, lipsită de responsabilități? Veșnic tineri, veșnic jucăuși, veșnic zburând (metaforic sau nu) de la o floare la alta.
Negarea lui Dumnezeu este la fel de ilogică, precum negarea gravitației. Faptul că noi nu vrem să o recunoaștem, nu înseamnă că ea nu acționează.
Noi trăim în aceleași reguli și pe aceeași linie temporală ca și părinții și bunicii noștri. Doar că trăim fără direcție și reguli. Suntem atât de disperați să ne demonstrăm unicitatea și creativitatea, că nu ne dăm seama că alergăm fără direcție. Ne dorim atât de mult să fim nemuritori, că vom muri fără să fi trăit. Ne dorim atât de mult să creăm ceva original, că nu suntem capabili să creăm nimic de valoare, nimic durabil.
Totul este de consum: bunurile, arta, creația literară, noi!Liniștea, direcția, sensul unei vieți sunt date de regulile, care o guvernează. Responsabilitățile sunt cele care generează libertate, sunt cele care dau sens fiecărei etape a vieții. Copiii au nevoie de adulți, nu de copii mai mari. Copiii au nevoie de modele, care să le explice unde se află și de ce se află acolo. Nu de părinți disperați să fi și ei din nou copii.
Cât despre cei, care fug de responsabilități, care nu își doresc să fie părinți, care se văd ca „stăpâni” ai acestei lumi și deschizători de drumuri… Finalul este același… doar mai gol, mai lipsit de înțeles.
Când oasele și articulațiile nu vor mai permite călătoriile, când prietenii vor deveni tot mai puțini, iar zilele mai tăcute, când exuberanța unei copilării și adolescențe mimate nu va mai fi posibilă, iar pielea lăsată și ridurile vor îndepărta orice pretendenți sau pretendente romantice, în cameră va rămâne doar întrebarea sensului.
Un sens, care în lipsa lui Dumnezeu lipsește.