Acesta ar trebui să fie motto-ul nostru național. Ar trebui să fie inscripționat sub stema națională.Pe vremuri, „Nihil Sine Deo” trona sub blazonul regal al României, dar acestea sunt doar amintiri.
Trăim într-o țară frumoasă, iar peisajul acesta ne fură câteodată. Suntem optimiști și ne gândim că parcă ne merge un pic mai bine decât părinților noștri. Poate că totuși ne plângem cam mult…Realitatea ne lovește însă crunt atunci când sistemul, pe care ne bazăm să ne ajute, ne râde în nas și ne lasă să murim. Șocant este momentul în care aflăm că legea, care ne garantează niște drepturi fundamentale (pentru care plătim cu vârf și îndesat), nu se aplică.
Șocant a fost pentru o copilă, care își urla disperarea la urechea celor obligați să o ajute, când i s-a spus să nu țină linia ocupată. Un copil a aflat că suferința ei, că viața ei, încurcă programul unui agent de poliție. Și îl deranjează.
Ne-am obișnuit să murim în liniște. Ne-am obișnuit să ne purtăm singuri suferințele sau să le împărțim doar cu cei mai apropiați de noi. Părinții plâng pentru copii, copiii pentru părinți frații între ei… și atât.
Eu am aflat motto-ul nostru național când mi s-au îmbolnăvit părinții de cancer. Când o boală necruțătoare te apasă, ușile se închid. Atunci afli că nu sunt resurse, că nu s-au organizat licitații, că bugetul este mult prea mic, iar toate aceste explicații ți se dau în timp ce ești condus elegant spre ușă.
Și nu vrei să deranjezi, pentru că știi că va trebui să te întorci în același loc, cu căciula în mână, rugându-te de același om, să nu te lase să mori. Nu vrei să îi ții linia ocupată…
Și te întorci acasă, știind că există opțiuni, că există tratamente, că ai putea avea o șansă, că tu te-ai achitat întotdeauna de obligații, dar că tu nu ești la rândul tău susținut.
Suni la autorități, suni la birourile responsabile să te ajute. Aceștia îți trimit formulare peste formulare. Doar să nu le mai ții linia ocupată. Slăbit de boală, cu dureri, nedormit, apăsat, le completezi formularele, le transmiți adeverințe, analize, recomandări… și speri. Nimic…Și suni din nou. Dar ți se spune că este nevoie de timp. Să nu le mai ții linia ocupată.
Așa că stai și aștepți. Cu boala necruțătoare crescând în tine, cu tratamente învechite, din care oricum trebuie să îți cumperi singur mai mult de jumătate…Nu vrei să mai suni. Nu vrei să le ții linia ocupată… Dar durerile devin atroce și îți dai seama că nu mai ai mult de trăit. Și suni… De data aceasta nu răspunde nimeni.
Poate că totuși s-a aprobat. Poate te sună ei…E noapte… Și ești treaz…Din nou te doare tot corpul… Dar parcă astăzi este ceva schimbat. Ești mai ușor.
Îți dai seama că nu vei mai vedea răsăritul a doua zi. Cei dragi ție dorm… Nu îi trezești. I-ai obosit oricum destul cu boala ta… Și pleci…
Ești liniștit că măcar de acum, tu nu le vei mai ține linia ocupată…